Ce ne face să plângem în fața unei lucrări de artă?
Ce declanșează râsul în prezența ei?
Poate un impuls visceral, o reacție spontană, o amintire sau poate o nostalgie stranie pentru ceva ce încă nu s-a întâmplat.
Când sunt vărsate lacrimile în public?
Ce râsete sunt păstrate după perdea, în spațiile personale?
Când se contopesc chicotelile cu suspinele?
Lacrimi care râd, râsete care plâng explorează multiplele fațete ale plânsului și râsului, reunind douăzeci de poziții artistice intergeneraționale și multiculturale. Expoziția investighează spațiul tensionat dintre aceste două emoții puternice fără a le trata ca opoziții, ci ca gesturi transformatoare, poroase și profund relaționale. Lacrimile pot purta în ele umor, iar râsul poate aluneca spre o prăbușire afectivă. Ambele sunt reacții ale corpului care depășesc limbajul și sunt modelate constant de coduri culturale, ritualuri și interacțiuni.

Din perspectivă istorică, plânsul a fost mult timp feminizat, consolidând o narațiune de gen despre expresia emoțiilor. Râsul, în schimb, a fost adesea asociat cu spiritul critic și cu controlul intelectual. În această distribuție, bărbații au fost proiectați drept figuri ale raționalității și autocontrolului, potrivite pentru spațiul public, în timp ce femeile au fost împinse către sfera domestică, unde sensibilitatea și tandrețea erau interpretate drept slăbiciune. Aura melodramatică asociată corpului feminin, vizibilă încă în practici tradiționale precum angajarea bocitoarelor, a fost contestată de mișcările feministe ale secolului XX și începutului de secol XXI, care au articulat o voce feminină autonomă, distinctă de perspectiva patriarhală. În acest proces, imaginea femeii a fost recuperată din reprezentările dominate de privirea masculină, contribuind la o reconfigurare a raporturilor de putere și la o distribuție mai complexă a emoțiilor în cadrul unui spectru de gen tot mai nuanțat.

Deschizând spațiul dintre râs și lacrimă, expoziția invită publicul să reconsidere ideile preconcepute despre emoții, în special pe cele legate de roluri de gen restrictive. Demontând binaritățile dintre privat și public, rațional și emoțional, masculin și feminin, lucrările din expoziție generează fricțiuni fertile între prăbușire și eliberare, satiră și doliu, tandrețe și furie.

Plânsul apare astfel nu doar ca expresie a fragilității, ci și ca formă de putere.

Râsul nu este doar un instrument al criticii sau al reflecției intelectuale, ci și o manifestare a afecțiunii.

Împletirea lor refuză orice clasificare rigidă și dezvăluie relația sensibilă și complexă dintre ele.

Într-un peisaj socio-politic în care emoțiile sunt tot mai des mobilizate, amplificate și instrumentalizate, lucrările din expoziție redirecționează sensibilitatea către alte posibilități. Ele creează contexte în care privitorii sunt invitați să reflecteze și să locuiască incertitudinea, percepând modul în care emoția circulă între imagini, corpuri și spațiu.

Expoziția desfășoară nuanțele și intensitățile a două emoții universale, depășind limitele și prejudecățile asociate acestora și activând potențialul lor generativ dincolo de gen, cultură sau vârstă. Prin sculptură, desen, pictură, ceramică, video și performance, artiștii participanți deschid multiple puncte de întâlnire în care lacrimile și râsul se intersectează, iar granițele dintre ele se dizolvă.

Artiști: